[vc_row][vc_column][vc_column_text]Aşteptam la coadă la un hipermarket din Bucureşti. Şi în timp ce mă convingeam aşteptând-mi rândul că nu…, „nu mai ai nevoie de încă un set de aparate de bărbierit… nici de o ciocolată Snickers… nici de acele batoane delicioase de ciocolată”, am auzit o discuţie între 2 doamne de la casele de marcat.
- Auzi, cât e ceasul?
- Ora două, răspunse cealaltă.
- ….Off, mai avem încă 4 ore. Timpul trece aşa de greu….
O să consideraţi că sunt nebun, dar a fost pentru prima dată în viaţa mea când am realizat că niciodată nu am gândit sau spus aşa ceva în jobul pe care il aveam atunci. Şi nu, nu lucram de 2 zile la acel job. Eram în acea organizaţie de 10 ani şi conduceam un departament care însuma vreo 21 de angajaţi, dintre care 3 directori şi 3 directori adjuncţi. Copiii noştri erau micuţi şi ăsta era singurul motiv pentru care rezistam tentaţiei să îmi sun soţia şi să o rog (în genunchi aproape) să-mi mai îngăduie să mai rămân câteva ore în liniştea de la birou pentru a mai termina nişte proiecte interesante. Eram pur şi simplu pasionat de ceea ce făceam! Dar, vă rog să nu îmi cereţi detalii despre acele momente când soţia mea îmi reamintea că m-am căsătorit doar cu ea….
Probabil au trecut vreo 15 ani de atunci. Şi am experimentat vreo alte 4 joburi între timp. Şi au fost dese perioadele în care m-am simţit exact ca atunci. Nu ştiam când trec orele şi trebuia să mă întorc acasă, cu o oarecare părere de rău. Dar au fost şi perioade când mă uitam la ceas numărând orele până când se termina programul.
Ce a determinat diferenţa? Am un singur răspuns: Conducerea companiei. Nu ştiu dacă sunteţi de acord cu mine (și daca nu sunteți, ce-ați putea face…:-), dar o să încerc să mă explic.
În fiecare marţi dimineaţă aveam o şedinţă care începea la 9 şi se termina la 12. „Plictisitor”, o să spuneţi. Ba deloc. Dincolo de o evaluare a activităţii departamentelor sau rezolvarea unor probleme urgente sau planificarea unor activităţi sau evenimente ulterioare, directorul nostru avea obiceiul ca, într-o formă sau alta să ne provoace motivaţia. Fie era o scurtă expunere pe o anumită temă şi apoi încercam să evaluăm cum stăm noi în organizaţia noastră legat de acel lucru: cultură organizaţională, agilitate, predispoziţie la schimbare, conectarea cu piaţa/cultura…, fie era o provocare la care eram rugaţi să ne aducem aportul şi să găsim soluţii. Sau o oportunitate invizibilă până atunci pe care am putea să o fructificăm sau, ne expunea cum a decurs discuţia cu un anumit partener important. Alte ori ne expunea cum se vede situaţia de la nivel naţional sau internaţional. Cu timpul am descoperit ceva despre directorul meu: nu punea întrebările doar de dragul discuţiei. Ştiam că de fiecare dată are ceva în mânecă… Dar efectul final era acelaşi: o emoţie puternică că sunt privilegiat să fac ceea ce fac şi o motivaţie şi mai mare să fac/implementez/îmbunătăţesc ceea ce trebuia făcut. Ieşeam tremurând de emoţie de la acele întâlniri. Şi nu fumam nimic 😉 … Poate un pic cam multă cafea.
Secretul?…. Viziunea. Directorul nostru ne expunea constant la imaginea de ansamblu şi finalitate – rezultate, potenţiale rezultate şi impact. Cu alte cuvinte… de ce merită să facem ceea ce facem? În celelalte joburi am gustat asta sub diferite alte forme: potenţialul de extindere şi creştere, un efort susţinut care s-a finalizat cu rezultate minunate, zâmbetul multora care au plecat mulţumiţi de serviciile noastre, poveştile de succes pe care managing partner-ul companiei le împărtăşea cu noi, un produs cu potenţial de a schimba piaţa, şi aşa mai departe. Şi finalul era mereu acelaşi: un sentiment puternic că abia aştept ce va urma.
Fie că organizaţia la care am lucrat a oferit servicii de dezvoltare personală, consiliere, servicii de prelucrări mecanice, training şi teambuilding, produse software de analiză de business, fie că am făcut web design sau digital marketing… ceea ce am oferit se regăsea totdeauna într-un rezultat final, dincolo de produsul sau serviciul în sine. Şi totdeauna rezultatul final înseamnă emoţie. Poate fi un zâmbet, o recompensă, o viaţă schimbată, o poveste adevărată şi încurajatoare, o companie mai performantă, angajaţi mai fericiţi şi bine plătiţi.
Şi un lider bun va ştii să scoată emoţia şi motivaţia din fiecare produs sau serviciu pe care îl vinde. Vindem uşi? Utilaje? Produse IT? Software? Vindem mai mult de atât! Vindem un zâmbet. Vindem produse care oferă o viaţă mai bună. Vindem servicii care oferă confort. Vindem produse care odată vor mângâia, vor alina, vor ajuta, vor aduce bucurie sau siguranţă. Vindem oportunităţi, rezultate, impact şi recompense. Vindem şansa ca mulţi oameni să poată să aducă pâine pe masă sau posibilitatea unui concediu odihnitor. Vindem emoţii sau experienţe de viaţă. Şi recompense pentru noi şi pentru alţii. Astfel de lucruri nu vor apărea niciodată în rapoarte. Dar un lider bun le va monitoriza mereu în inima angajaţilor lui. Pentru că aceste emoţii şi motivaţii în cele din urmă vor modifica rapoartele… în sus sau jos.
Şi dacă dacă te duci la muncă cu această perspectivă, motivaţie şi emoţie, oare îţi vine să te mai uiţi la ceas? Indiferent care este rolul tău în companie, faci parte din rezultatul final şi asta întotdeauna motivează, pentru că liderul tău te-a ajutat să vezi rezultatul final aşa cum poate nu ţi l-ai imaginat, şi te-a ajutat să vezi rolul tău în asta.
Aceasta înseamnă viziune! Şi viziunea nu costă bani! Un lider bun oferă viziune (emoţie + motivaţie). Şi o viziune bună şi bine comunicată dă ceasul jos de la mână.[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row]
