Când am fost rugat să ajut cu o sesiune de Team Building nu ştiam foarte multe despre grupul cu care trebuia să lucrez. Ba chiar mă simţeam destul de provocat gândindu-mă că persoane din diferite colţuri ale ţării se strâng împreună doar pentru câteva zile pentru a pune la punct un program la nivel naţional. Nu lucrau în mod obişnuit în acest format de echipă, nu profesau neapărat în acelaşi domeniu.
„Va fi interesant…” mi-am spus. Mi-am făcut curaj să intru într-o sală plină cu medici de diferite specialităţi, profesori universitari sau manageri de programe. Erau în pauză şi care pe unde, să caute un loc liniştit să-şi verifice mesajele sau să prindă din urmă ceva şedinţe internaţionale urgente pe Skype. Mi-am pregătit cuminte materialele şi am aşteptat ca pauza să se termine…. Şi aşa cum îmi place mie, am început să observ…
Oameni ocupaţi… preocupaţi… veseli sau tăcuţi… precauţi sau uşor acizi. Personalităţi bine conturate… cu îndrăzneală şi chiar umor pe ici şi colo. Nu mi-era greu să îmi imaginez cum unii dintre ei se „jucau” cu bisturiul prin maruntaiele cuiva.
În timp ce derulam primul exerciţiu de cunoaştere începeam să mă familiarizez cu ocupaţia, numele şi ceva din personalitatea lor. Erau gata să înceapă ceva distractiv şi provocator. Am fost surprins să văd cât de repede s-au mobilizat şi şi-au luat rolurile în serios. Au încercat şi au eşuat… cineva încălca o regulă, trebuia să o luăm de la capăt. S-au prins că au nevoie de un lider… începeau să își dea drumul. Au învăţat că trebuie să şi asculte… să se audă… să evalueze fiecare opinie…. Şi au reuşit. Am trecut la următorul exerciţiu. Ca handicap, unora li s-a luat „vederea,” alţii au „amuţit”… dar au finalizat cu ceva învăţat.
Cu lecţiile învăţate anterior porneau mult mai rapid şi mai bine pregătiţi… dar ceva interesant a început să iasă la iveală… Unul dintre medici, deşi fusese desemnat lider, avea atenţia din ce în ce mai mult îndreptată spre ceilalţi ”orbiți” în urma vreunei încălcări de reguli, sau spre cei lăsaţi mai în urmă… „Eşti bine…? Stai bine acolo…? Ai nevoide de ajutor…? Hai că te descurci….” spunea deseori. A devenit clar pentru toţi că el era „purtătorul de grijă” al grupului, sensibil la nevoi şi la cei vulnerabili.
Între timp altcineva a preluat rolul de a da direcţie grupului… iar toţi ceilalţi se simţeau perfect cu asta. Era evident că identifica uşor următorul pas şi era extraordinar de abilă în a pune în practică strategia.
În câteva momente critice, era cineva care îi oprea pe ceilalți preventiv. De obicei observa şi vorbea puţin. Înainte de a lansa exerciţiul, verifica toate să fie aşezate perfect, fiecare să fie la locul lui şi să ştie ce are de făcut. Apoi, într-un alt joc destul de dificil, urmărea cu mare atenţie desfăşurarea jocului. Atent la detalii, atent la strategie, în ultimul minut el era acel „game changer”. Venea cu soluţia salvatoare… Era medic chirurg estetician…
Eram la finalul sesiunii şi împărtăşeam câteva din aplicaţiile cu care puteam pleca. Bineînţeles că au observat cât de important fusese să aleagă un lider mai întâi şi apoi să îi urmeze instrucţinile, să comunice, să asculte, să fie sensibili la nevoile tuturor şi aşa mai departe. Toţi ştiau acum cine este cel care are grijă de ceilalţi, cine ştie să strângă ideile tuturor, cine are abilitatea fabuloasă de a-i motiva şi menţine pe direcţie, cine ştie să vadă din timp imperfecţiunile şi să facă ajustările necesare. „Nu suntem la fel – spunea cineva – dar fiecare este de extrem de important pentru succesul tuturor…”
Am plecat entuziasmat. A fost o experienţă aşa de caldă… şi acum nu m-aş teme să las pe unul sau pe altul să se joace cu bisturiul pe pielea mea… Dar sper ca totuşi să nu fie nevoie.
