[vc_row][vc_column][vc_column_text]…O să-mi spuneţi că am inversat povestea… Copiii o să se supere pe mine. Şi ar avea dreptate. Numai că eu mă gândesc la altă poveste – povestea multor relaţii pe termen lung din ziua de astăzi. O poveste pe care oricare dintre noi la un moment dat am citit-o sau auzit-o sau povestit-o sau şi mai rău, am trăit-o.
Am ascultat de-a lungul timpului multe astfel de poveşti cu titlul: Trădare, Pasivitate, Neimplicare, Lipsă de comunicare, Lipsă de respect, etc. Suflete rănite au venit cu cioburile relaţiilor lor si cu întrebarea: se mai poate face ceva?
Iată câteva exemple reale:
- … Existau ceva tensiuni în relaţia lor. A fost evident pentru mine când ea a făcut o remarcă acidă la adresa soţului. După ceva timp mă sună panicată: în viaţa ei a apărut cineva. De prea mult timp soţul este pasiv şi oarecum indiferent, iar ea simte că pierde teren în faţa cuiva care îi face avansuri la muncă.
- … Erau în pragul nunţii când ea anunţă că nu vrea să meargă mai departe…
- … El o anunţă sec că nu este gata să meargă mai departe în relaţie, că vrea libertate şi vrea să exploreze şi alte relaţii…
- … Ea vine plângănd pentru că el a înşelat-o. Dar nu vrea să piardă căsnicia.
- … El vine plângând pentru că ea este într-o aventură emoţională cu cineva de la serviciu….
Şi sunt gata să pariez că aţi dori să mă întrebaţi „Cum de se ajunge aici?”.
Îmi iubesc mult soţia. Suntem căsătoriţi de 24 de ani. Îmi aduc aminte de zilele “când umblam pe nori, aromaţi cu vocea şi chipul ei…, cântec de păsări care parcă-i şopteau numele…, inima frântă de dor pentru că tocmai îmi luasem ramas bun cu 2 minute în urmă“….. staţi puţin… ăăăă… unde rămăsesem?… Ah….da… îndrăgostit de cea care ulterior mi-a devenit soţie. Şi în acele zile mă întrebam cum de pot oamenii să se despartă?
Dar îmi aduc aminte şi de acele zile, la vreo 6 luni după căsătorie, când mă întrebam foarte serios: „Cum de reuşesc oamenii să rămână împreună?”. Cum se ajunge aici?
Dacă ai avut pană acum o relaţie pe termen lung, aminteste-ţi cum a început destrămarea … Misterul nu mai e mister…..slabiciunile care pană mai ieri ţi se păreau drăgălăşenii, azi te scot din sărite. Respectul se evaporă, parcă. Hormonii (adrenalină, dopamină, oxitocină, etc. ) care ne fac sa ne pierdem capul dupa o persoană, se activează tot mai greu pe masură ce ne obişnuim cu el sau ea. Şi începi să te gândeşti că …poate nu a fost alegerea cea mai potrivită…. că nu este „Ea” sau „El” sau…. Prinţul s-a transformat în Broscoi. Şi deseori apare cineva care pare că poate oferi mai mult decât ce avem acasă, ori, unii îşi continuă o viaţă de cuplu din care lipsesc ingredientele care aduc farmec, bucurie, plăcere, etc. Şi sunt şanse că devenim povestea pentru copiii noştri, de genul: „nu aş vrea să am căsnicia pe care o au mama şi tata”.
Exista însă şi acei puţini care gândesc că merită sa lupte pentru relaţia lor si caută ajutor. Aceştia sunt învingătorii. Şi da, există întotdeauna o soluţie pentru salvarea unei relaţii, există întotdeauna o soluţie pentru ca acea relaţie sa devină excelentă, oricât de mare ar fi impasul în care se află. Respectul se poate învăţa, comunicarea plină de dragoste se poate restabili. Până şi romantismul poate reapare.
Vă mai amintiţi exemplele menţionate mai sus? Sunt „poveşti” reale. Dar sunt poveştile în care Broscoiul şi Zgripţuroaica au ales să mai dea o şansă relaţiei. Au învăţat să facă lucrurile corect de data aceasta. Şi astăzi sunt Prinţi şi Prinţese care trăiesc fericiţi…. dar încă nu au ajuns la „adânci bătrâneţi”.[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row]
