“Nici unul dintre noi nu este la fel de deştept ca toţi la un loc”
Kenneth Blanchard
În acea zi urma să lucrez cu un grup mai mare. Veneau dintr-o organizaţie mare, cu prezenţă la nivel naţional. Urmau să petreacă o zi împreună cu mine şi colegii mei pentru activităţi de team building. Îmi face plăcere de fiecare dată să stau pe margine pentru un timp şi să observ grupul. Unii se simţeau stânjeniţi. Nu ştiau la ce să se aştepte şi se grupau sfioşi pe departamente sau birouri: resurse umane, relaţii cu clienţii, contabilitate. Încercam să identific care este liderul între ei. Fumau, făceau fotografii sau se amuzau ici şi colo de ideea trăznită a conducerii. Erau pe teritoriu străin şi asta se vedea uşor. Sfiala s-a manifestat chiar şi atunci când dezgheţam atmosfera cu jocuri simple de cunoaştere.
Am trecut la un joc mai provocator: fiind pe o bârnă, trebuiau să se alinieze într-o anumită ordine fără să cadă de pe ea. Devenise deja o rutină să văd încercările stângace să-şi găsească fiecare poziţia corectă. Toţi întrebau şi răspundeau în acelaşi timp şi nimeni nu auzea pe nimeni. “O să fie o zi lungă,” mi-am spus. Mi-a venit să râd când cineva din grup a venit cu ideea ca fiecare să se echilibreze cu altcineva pe acea bârna, ţinându-se de mâini şi trecând unul pe lângă altul. Încercam cu disperare să găsesc o soluţie să evit un dezastru. În acel grup era o doamnă cu o greutate respectabilă care i-ar fi dezechilibrat pe toţi. Era evident că se simţea inconfortabil la idee şi încerca să acopere disconfortul cu o voce puţin deranjată.
După câteva încercări nereuşite şi “handicapuri” aplicate drept consecinţe ale încălcării regulilor, grupul devenise uşor iritat. Cineva încerca să sugereze o pauză de ţigară. Am simţit că tensiunea crescuse şi i-am oprit. Apoi i-am întrebat: “Ce credeţi că se întâmplă aici?” După câteva clipe de linişte, cineva răspunde cu un ton superior: “Încercăm să atingem un obiectiv, evident…” Se vedea că la birou, pe teritoriul lui, avea tendinţa să-şi impună opinia. “Asta este clar pentru mine şi văd că vă străduiţi cât de bine puteţi” am răspuns. “Dar, ce se întâmplă? Cum vă simţiţi?” Şi din nou am auzit un cor pe cel puţin 10 voci. Deveneau demotivaţi şi frustraţi. Am inspirat adânc şi i-am întrebat: “Ce credeţi că este necesar pentru ca o echipă să aibă succes?”
Ştiau multe. Răspunsuri minunate, adunate probabil din multe traininguri şi ieşiri de “team building”. Dar vedeam mai degrabă o “turmă” de pisici decât o echipă. Nu orice echipă funcţionează ca echipă. Nu orice grup de oameni care împart acelaşi birou sau departament cu adevărat lucrează ca o echipă. Şi asta am remarcat la aproape orice grup care mi-a trecut prin mână. Cei mai mulţi se considerau una, dar nu ştiau să lucreze în echipă.
Orice echipă are nevoie de câteva elemente pentru a avea succes.
- Un obiectiv. Fie că este un serviciu, un produs, o ţintă de vânzări, orice echipă trebuie să ştie în ce direcţie merge. Am descoperit mai demult un studiu care scotea în evidenţă că, doar 13% dintre angajaţi ştiu care este direcţia în care merge compania. Ca şi când, într-o echipă de fotbal, doar 2 jucători cunosc ce trebuie să facă pe teren.
- Roluri clar definite. Mă stric de râs când văd câte un grup de copii jucând fotbal în vreun colţ de parcare. Obiectivul fiecăruia este, se pare, să lovească mingea. Nu contează direcţia, doar să lovească mingea. Şi poate din întâmplare cineva va nimeri poarta. Cam aşa şi în multe din echipele noastre. Vrem vânzări mai mari, dar nu prea ştim care ar trebui să fie rolul fiecăruia, astfel încât să fim mai eficienţi.
- Resurse adecvate – degeaba ştiu ce trebuie să fac dacă nu ştiu cum să fac sau nu am resurse adecvate.
- Un coordonator/lider. Nu neapărat un superior, ci doar cineva care să coordoneze.
Sunt sigur că mulţi am spune: “păi… ce este nou în asta?” Exact aşa cum mi-au “servit” lecţii şi clienţii mei din multinaţională. Ei ştiau teoria, dar acea teorie nu devenise competenţă.
O întrebare favorită pe care o adresez invariabil fiecărui grup căruia îi ofer team building, este aceasta: “care sunt alte echipe din care faceţi parte, în afară de cea de la birou?” Am fost şocat de multe ori de tăcerea lor. Familia este prima echipă din care facem parte, partenerul de viaţă… până şi cu prietenii de grătar faci echipă de cele mai multe ori. Un scop comun şi roluri bine definite. Deseori am văzut lacrimi ascunse bine atunci când scoteam în evidenţă familia ca echipă. Era evident că cineva nu-şi asumase rolul de coechipier.
Cam după 4 ore de tortură…. team builiding am vrut să spun, vedeam ceva ce-ţi mângâia sufletul: primeau cu entuziasm următoarea provocare. Alegeau rapid liderul şi defineau excelent obiectivele. Fiecare îşi stia rolul şi săreau în ajutorul celor “handicapaţi”. Acum toţi ascultau de contabil. De data aceasta era rândul lui să conducă. Au trecut cu succes peste “râuri de lavă,” “lacul cu crocodili,” “portalul temporal” şi “bârna de înaltă tensiune.” Vorbeau pe rând, alegeau liderul, făceau un plan înainte de a se arunca cu capul înainte, ascultau, se susţineau unul pe celălalt, se încurajau, glumeau şi se prăpădeau de râs când unul din ei sfârşea “mâncat de crocodili”. Mereu o luau de la capăt spunând: “hai că putem.” Şi reuşeau.
Au venit indivizi… dar au plecat o Echipă.
